Scene din viata unui dusman de clasa oleh Stefan Racovitza

La 74 de ani, Stefan Racovitza scrie despre viata sa, a prietenilor si a familiei sale de boieri si domni pamanteni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin as spune „tipic“: persecutiile luptei de clasa inca din copilarie, apoi cele din tinerete, emigrarea la maturitate - o noua „incercare“, sub un alt orizont. Intre Campulung si Geneva, anii din Bucuresti - tot atatea „praguri“. Stefan Racovitza le evoca - scrie clar, cugetat, fara tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezenta, in primul rand fata de sine. „Corectitudinea politica“ nu-i sta in fire, nici cand scrie despre Occidentul de azi, nici cand scrie despre Romania de azi sau despre cea lasata in urma cu peste 30 de ani; si nici cand scrie despre emigratia ce il inconjoara.

„Spre deosebire de altii, soarta m-a ferit de inchisoare, pe mine, nu si pe alti membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. In rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasa: alungarea din casa cu o patura, o perna, un cearsaf, o lingura, o farfurie, o cana si un schimb de rufe de caciula, domiciliul fortat in conditii locative execrabile, foamea, cand nu era subnutritia, desele arestari si stagii prin inchisorile timpului ale membrilor si prietenilor familiei, somajul adultilor ramasi «afara» sau, preferabil totusi, utilizarea lor in munci fara raport cu calificarile avute, umilirea si persecutiile, marginalizarea sociala si excluziunea, bararea accesului la scolile permitand intrarea in invatamantul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efractie, ascunzand date redibitorii dintr-o deja foarte incarcata autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decat banalul.

Ce a fost mai putin banal insa a fost pervertirea celor mai multi dintre noi, cei tineri si foarte tineri, si mai tarziu a tuturor generatiilor. Traiam cu totii o autentica dedublare a personalitatii, un fel de duplicitate salvatoare. Era pretul integritatii fizice, al supravietuirii, platit in detrimentul celei morale.

Acasa rareori cineva blestema comunismul in mod explicit. Ceea ce traiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii si cunoscutii, pedagogic vorbind, ajungea sa ne faca sa ne evaluam singuri conditia si contextul.

Vietile fracturate ale parintilor, unchilor si bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru multi ani dupa gratii – noul element al confortului imobiliar –, trecerea de la o viata normala, ai mei traiau decent, dar nu mai mult, la o saracie lucie, cand nu era mizerie sadea si discriminare permanenta, faceau mai mult si mai bine decat pedagogia explicita a adultilor, de altfel complet defazati fata de ce li se intampla. Dar asta am aflat-o mult mai tarziu.

Apoi, discutiile pe fata, fara sa fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite si din prudenta, copiii putand comite cu usurinta indiscretii periculoase pentru parintii care, ciumati fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor si urechilor patriei. De unde si o dubla retorica, simetrica cu dubla mentalitate, cea de acasa si cea din afara, amandoua etanse. Una traiam acasa, alta la scoala.

In familie eram impregnati de un trecut de care nu eram inca rupti. Era paradisul pierdut, a carui restaurare urma sa fie asigurata de americani. Nu urmau ei sa vina curand? Nu-i astepta mai toata suflarea romaneasca? Alta era la scoala sau in public, unde nimic nu trebuia sa transpire din ceea ce «eram» acasa, unde «astia» erau dusmanii nostri de care trebuia sa ne ferim pentru ca ne facusera rau si continuau sa ni-l faca.

Cu alte cuvinte, una gandeam, alta spuneam.“ – Stefan Racovitza