„Dintotdeauna, iubirea a dat mâna cu muza. Ele două s-au înţeles foarte bine. Şi în acest caz, tânărul îndrăgostit a simţit impulsul de a-şi aşterne pe hârtie sentimentele. Destul de greu, având în vedere, intimitatea, gingăşia lor. Orice poet e ispitit, la un moment dat, să transpună iubirea în versuri. Aici nu încap mistificările. S-ar simţi de la o poştă impostura. Dar nu e cazul lui Marius Cioarec. Ignorând cu bună ştiinţă regulile consfinţite de clasici, ale prozodiei şi eufonia care le-ar putea îmbrăca în straie de sărbătoare, autorul de faţă, cunoscut ca un prozator care promite, ne propune de astă dată, o suită de „Gânduri printre rânduri”, un fel de jurnal liric care are drept fir roşu, incandescent, tocmai acest sentiment. Dar ce dificil e să găseşti cuvinte noi care să-ţi exprime fidel, simţămintele! Aşa că, autorul a ales să se folosească de cuvinte vechi, nefolosite încă! Epic, liric, dramatic, eseistic, genuri care se interferează, interacţionează. Oricât de efemer ar fi sentimentul, el este incandescent. Marius Cioarec caută neobosit în vers puritatea, „nemuritoarea inocenţă”, candoarea, sublimul, armonia, visul, idealul adică, adică tot ce nu prea mai există în lumea reală, nădăjduind că, numindu-le, chemându-le cu ardoare, va reuşi să le apropie, să le aducă la rampa sufletului nostru. Poezia lui e descriptivă, foloseşte termeni comuni, dar rezumă stări. Stilul – fără artificii, nefalsificat de tendinţe la modă, adică nud şi adevărat, scăldat în umorile sufleteşti şi trupeşti, fapt ce garantează prospeţimea sănătoasă a imaginilor şi trăirilor sale. O poezie cuminte, mai mult (cu)minte decât cu inimă, în ton intimist, fără răsfrângeri sociale sau de altă natură, ci doar vibraţie, emoţie, reverb. Avânt juvenil, senzaţii diafane, plutire pe aripi, stări inefabile asemănătoare zborului pe înălţimi, o pace lăuntrică inundând sufletul. Aceasta ar fi definiţia dragostei, în viziunea poetului. Nici nouă, nici veche, ci, de când lumea. N-am inventat noi universul. Aceasta într-o primă viziune, la prima vedere, pentru că, în a doua parte, registrul liric, nostalgic, romantic se schimbă radical, virând înspre reversul medaliei. Poate dintr-un exces de vanitate, autorul ţine să descrie şi celelalte stări antonimice dragostei: plecarea, singurătatea, despărţirea. Cucerirea piscurilor din prima parte a volumului, nu e pentru acest autor, doar mândria de a fi ajuns în vârf, ci şi sentimentul posesiunii, acela al luării în stăpânire, a semna pentru ele şi a-şi înfige steagul pe culme, cu îngâmfarea conchistadorului că el e primul cuceritor (e adevărat, nu fără efort), al acestui teren virgin, care din acel moment va fi doar al său, neîngăduind picior de muritor să mai calce pe el. Cu trufia tânărului care se crede un zeu nemuritor, Marius Cioarec îşi revendică dreptul de cuceritor. Şi acum, ca să demonstreze acest lucru, dar şi lecţia învăţată în ultimii ani, îşi aşterne aceste iluzii trecute pe hârtie, în ton autopersiflant (poate dintr-un exces de vanitate?), autoironic, supus realităţii de fapt. Dorinţa de zbor, de înălţare, prezentă şi simţită pe tot parcursul liric, justifică întrutotul mesajul pe care autorul îl lasă semenilor săi şi urmaşilor dragi: atingerea sublimului în iubire, în gândire, în har - este tot ce-şi poate dori un muritor şi pentru această performanţă merită să lupţi şi să-ţi jertfeşti clipele, energia. Marius Cioarec nu urmează canoanele versului clasic, ci meandrele gândului, cu versuri inegale, repetitive, unele de amplă orchestraţie; însă strofele pot fi de două, patru, sau mai multe versuri în aceeaşi poezie. De asemenea, el renunţă la măsură şi la rimă, în favoarea ideii de transmis. Şi totuşi, Marius Cioarec nu se rezumă doar la cântarea la nesfârşit a iubirii pe care-o trăieşte din plin, în prezenţa sau în absenţa femeii. El abordează şi teme fundamentale, cum e cea a trecerii inexorabile a timpului, a neputinţei omului de a se împotrivi acestei scurgeri continue...” (Cezarina Adamescu)